Magie.Ritualuri.Vraji.

La facerea lumii cerul era aproape de pământ; însă omul, cam nesinchisit din fire , nu şi-a dat seama de această bunătate dumnezeiască, că nu era puţin lucru pentru un om să aibă pe Dumnezeu în preajma lui, ca să-i poată cere sfatul, ca unui bun părinte, ori când avea vreo nevoie. Nesinchiseala a ajuns aşa de departe, că într-o zi o femeie a aruncat spre cer o cârpă murdărită a unui copil, o cârpă care era cât pe aici să mânjească cerul. Şi atunci Dumnezeu s-a mâniat foc şi a depărtat cerul atât de mult, că nu degeaba zicem noi: „departe cât cerul de pământ”.
Depărtându-se cerul, căzând această nouă pacoste pe capul bietului om, şi tot din cauza femeii, că de aia femeia „poale lungi şi minte scurtă”, omul, pentru că nu putea pune mult preţ pe sfatul femeii, mai ales că „femeia nu-i prea pricepută decât poate la rele”, şi gândindu-se că i-ar fi fost foarte de folos poveţele lui Dumnezeu, de care simţea multă lipsă, a plecat să se ducă la Dumnezeu, urcându-se până la El, sus, în cer.
Ştiind că o să-i fie drumul lung, că de la pământ la cer e mult, mult de tot, şi că va avea zăbavă nu glumă, până s-o întoarce acasă, plecând, omul şi-a luat cu dânsul: carul mare cu patru boi, carul mic, candela din perete, crucea de pe biserică, fântâna din răscruci, barda, sfredelul, spiţelnicul, secera, coasa, plugul şi rariţa, dulăul de la târlă, căţelul din curte, cloşca cu pui, scroafa cu purcei, ciobanul de la oi, văcarul de la vaci, vizitiul de la cai, porcarul de la porci şi hora din sat: căci vrea să se arate înaintea lui Dumnezeu ca bun creştin ce era, şi a căutat să-şi ia şi cele trebuincioase la drum, să aibă de toate; şi nici să nu fie singur pe drum, să mai aibă omul cu cine schimba o vorbă, pe atâta amar de cale, şi să aibă şi pe cine să-i fie în ajutor la nevoie. Apoi luă şi grâu şi porumb de semănat, ca intrând în câmpiile întinse ale cerului, să are şi să semene, când o fi să i se isprăvească merindele, şi să aştepte până s-or coace roadele, ca secerând grâul şi culegând porumbul, să-şi facă merinde, să aibă cu ce-şi urma calea mai departe.
Aşa şi făcu omul şi a mers şi a tot mers astfel mult timp, până către mijlocul drumului sub cer. Aici însă îi ieşi înainte Ucigă-l Crucea.
- Unde te duci?
- Nu-i treaba ta.
- Pe cine cauţi?
- Cată-ţi de drum şi cară-te mai iute.
- Eşti un arţăgos.
- Ba tu eşti un viclean şi un rău.
Şi cu „tu eşti”, „ba tu eşti” se luară zdravăn la ceartă.
Diavolul scoase atunci din traista lui: balaurul şi şarpele năprasnic,
ursul, scorpia blestemată, calul furios, căpăţâna de om şi pe toate le azvârli împrejurul omului, ca să-l înspăimânte.
Omul însă nu se înspăimântă, şi fără să-i piardă cumpătul, că doar românul nu se sperie cu una cu două, se încăieră la lupta vitejeşte cu dracul: atât de vitejeşte că dintr-un fleac de trânteală se făcu sub cer o vijelie mare, că şi azi durează acolo sus, şi va dura in veci acea vijelie, pe care noi o numim vântul turbat, pentru că orice zburătoare ajunge până la acest vânt, turbează pe loc şi cade jos moartă; şi orice lighioană mănâncă din ea, turbează şi ea.
În toiul luptei omului cu dracul, căţelul, deşi mic dar vânjos nevoie mare şi rău de mama focului, se repezi la cal ca să-l muşte; şi calul încolţit de căţel, când mai văzu şi pe dulăul de la târlă că vine în urma căţelului, îi trecu furiile pe loc şi o croi la fuga.
Ciobanul de la oi zdrobi capul balaurului cu cobiliţa.
Văcarul puse pe goană pe şarpe cu ajutorul horii şi zvârcolelile fugii şarpelui se vad şi azi pe cer; iar vizitiul îi zdrobi căpăţâna cu barda.
Scorpia, care îşi întindea ghearele spre om, vrând să vie în ajutorul dracului, când văzu că omul răpune pe drac, înfuriindu-se îi ţâşni sânge din ochi; şi de blestemată şi rea ce e, înţepeni cu ghearele întinse, plesnind fierea în ea de atâta necaz.
Numai boii de la carul mare nu s-au purtat bine, căci s-au speriat de urs şi au cârmit proţapul, boul de la hăis cârmind spre cea. Dar şi ursul îngheţă de frică, când îl văzu pe om cum îl stâlcise pe dracul, si doar dracul era lângă urs; şi vedea bine ursul că şi lui are să-i vină rândul acuş – acuş, de aia nici nu mai crâcni ursul.
Toate acestea se văd şi azi pe cer. În mijlocul acestor chipuri omul biruitor se vede falnic şi măreţ; iar dracul s-a stâlcit, zgribulindu-se atât de mult, că abia se mai zăreşte. Şi acolo sus, omul tot regele firii e, cum l-a hărăzit Dumnezeu să fie pe pământ, căci chiar şi dracul îi ştie de frică, şi – l ţine de stăpân.
Omul mai are mult până să ajungă la Dumnezeu; însă pentru că i-a ajutat Dumnezeu să învingă şi pe diavol, căci omul nu poate face nici o ispravă fără ajutorul lui Dumnezeu, omul e încredinţat că Dumnezeu tot nu l- uitat, deşi şi-a separat cerul de el; şi că Dumnezeu îl va ajuta pe om, oricând omul se va ruga la Dumnezeu, cu credinţă şi suflet curat.
În sfârşit, drumul pe care a mers omul îl cunoaştem bine: Căci se vede bine în nopţile senine şi fără Lună. El se numeşte Calea Laptelui, pentru că a fost albit de laptele vărsat din găleţile ciobanului: ciobanul, când a avut nevoie de cobiliţa lui, ca să lovească pe balaur, din pripă a răsturnat găleţile, trăgând cobiliţa repede şi laptele s-a vărsat pe drum şi a curs şi a tot curs, împrăştiindu-se pe tot drumul.