Magie.Ritualuri.Vraji.

Michel de Nostredame s-a nascut in ziua de 14 decembrie 1503, in localitatea Salon de Provence, in sudul Frantei (la 25 de km de St. Remy).

Tatal sau a observat de timpuriu talentele iesite din comun ale fiului sau: printre acestea se numara o memorie fenomenala. Inca de mic, Michel putea reproduce texte imense dupa o singura lectura.

La 15 ani, ceilalti baieti din Salon ii spuneau "astrologul", datorita pasiunii sale pentru cercetarea astrelor. In 1519, pentru a-si continua studiile, pleaca in Avignon. 

Familia de Nostredame era bogata: unchiul din Avignon a putut cu usurinta sa-l intretina pe Michel la Facultatea de Arte Frumoase, unde a studiat gramatica, retorica, logica, matematica, astronomia si muzica.Atrcut examenul de maturitate cu brio, la 18 ani si a inceput sa studieze medicina.

In 1520, o epidemie de ciuma face ravagii in Avignon, iar Nostradamus se refugiaza in Pirinei. Anul 1529 il gaseste in Montpellier, unde era student medicinist.Printre materiile aprofundate, la Universitatea din Montpellier se numara anatomia si fiziologia, farmacologia, dar si botanica, limbile clasice (printre care si greaca) si filosofia.Tot acolo are primele contacte cu o cultura neeuropeana, cea araba, texte stiintifice si literare arabe existand in acest oras apropiat de Spania.

Dupa aceste studii, calatoriile il vor mai aduce in Agen, Narbone si Bordeaux, unde incepe sa practice medicina, dar interesul pentru aceasta stiinta incepe sa paleasca in fata altor interese, printre care se numara si astrologia.Revenit la Montpellier, face cunostinta celebrului scriitot francez Francois Rabelais, creatorul nu mai putin celebrilor Gargantua si Pantagruel.Infuenta acestuia asupra tanarului medic a fost foarte mare; printre altele, la initiativa lui Rabelais, Nostradamus a intrat in secta catharilor, foarte influentata in Provence.

La sarbatoarea Craciunului anului 1117, viitorii cavaleri Templieri au hotarat sa se organizeze pentru a putea asigura protectia pelerinilor crestini ce soseau la Ierusalim, deseori atacati de musulmani.La originea acestul gest se afla doar credinta. Pe acea vreme, nucleul celor noua cavaleri nu beneficia de protetia vreunei armate si nici nu avea resurse banesti extraordinare. In primavara anului urmator, ei s-au prezentat in fata regelui Ierusalimului, Balduin I si a patriarhilor. Au fost laudati si li s-a permis sa-si stabileasca tabara pe locul unde odinioara se afla Templul lui Solomon. Si fiindca, imediat dupa instalarea in nou cartier general, li s-a dat numele de cavaleri "templieri", si-au asumat denumirea, transformand-o in "Adevaratii frati ai Templului lui Isus", prin care "templu" intelegeau "templul interior al sufletului".

Istoria templierilor ar fi fost cu siguranta cu totul alta si foarte probabil s-ar fi desfasurat fara nici o semnificatie  deosebita, daca in ruinele templului nu s-ar fi facut o descoperire de cea mai mare importanta, despre semnificatia careia cavalerii nu stiau mare lucru la inceput: facand sapaturi la fundatiile vechiului templu al lui Solomon, au gasit o serie de tablite de lut cu inscriptii in ebraica care au schimbat radical istoria ordinului, de indata ce continutul lor a fost cunoscut. 

Tablitele i-au fost date invatatului Etienne Harding, care s-a ocupat de traducerea lor. Ce anume contineau? Printre altele, rapoartele unor spioni trimisi de Sinodul Israelit sa-l urmareasca pe Isus, pentru a observa blasfemiile sale fata de Dumnezeul evreilor. Ceea ce scria acolo, contrazicea toate invataturile Bisericii privind legatura stransa dintre Vechiul Testament si mesajul lui Christos; astfel, potrivit tablitelor, Isus, l-ar fi considerat pe Yahve, Dumnezeul evreilor, Satana, si i-ar fi acuzat pe conationalii sai ca se inchina Diavolului. Urme ale acestor idei, se regasesc in Evanghelii ("Voi il aveti pe Diavol ca tata!" - Ioan, 8, 44). In acest fel, Templierii au ajuns sa-si dea seama ca in masura invataturile lui Christos fusesera "imblanzite" chiar denaturate.

In fata aceste revelatii dureroase, nucleul Templierilor si-a pus intrebarea daca ceilalti cavaleri vor suporta durerosul adevar ca Yahve, Dumnezeu, Tatal, nu a fost altceva decat Diavolul. Din aceasta teama fata de dureroasele dezvaluiri s-au nascut legamintele de credinta care-i legau pe cavaleri de ordin. Studiind textele biblice si avand acces la tablitele de lut, ei au aflat ca numele Dumnezeului evreilor era Yahve, sau, atentie "El Shaddai". El Shaddai este Sheitan, unul dintre numele Ingerului Decazut, Diavolul in persoana!

Inca din 1128, Templierii de rand inalt cunosteau textele descoperite sub Templu si isi asumasera misiunea de a pastra adevarul despre Isus. Era vointa cavalerilor de a redescoperi adevarata invatatura a Mantuitorului, diferita de versiunea pe care o stiau inainte de descoperirea tablitelor. Bineinteles ca aceasta misiune nu putea fi decat secreta. Pe parcursul anilor, ordinul a capatat functii din ce in ce mai mult axate pe domeniul militar si secretul a ramas o preocupare a elitei ordinului.

Contactul Templierilor cu lumea islamica a dat un nou imbold cercetarilor. Niste scrisori ale imamului Ali Ibn Abu Thalib au cazut in mana Templierilor, in timpul unei expeditii impotriva Damascului; multe dintre ele contineau referiri la o imensa falsificare a Coranului, comparata de imam cu falsificarea invataturilor lui Hristos.Aceste texte au ajuns in sudul Frantei, in Provence, zona sub influenta templiera, redesteptand gandul ca adevarul despre Isus trebuie redescoperit. Templierii din Provence au redactat chiar un document secret care, dupa toate probabilitatile, asocia secta catharilor cercetarilor pe care le intreprindeau. Din acest motiv, nu trebuie sa ne miram de faptul ca Templierii au refuzat sa participe la cruciada impotriva catharilor eretici din puctul de vedere al Bisericii Catolice. 

La facerea lumii cerul era aproape de pământ; însă omul, cam nesinchisit din fire , nu şi-a dat seama de această bunătate dumnezeiască, că nu era puţin lucru pentru un om să aibă pe Dumnezeu în preajma lui, ca să-i poată cere sfatul, ca unui bun părinte, ori când avea vreo nevoie. Nesinchiseala a ajuns aşa de departe, că într-o zi o femeie a aruncat spre cer o cârpă murdărită a unui copil, o cârpă care era cât pe aici să mânjească cerul. Şi atunci Dumnezeu s-a mâniat foc şi a depărtat cerul atât de mult, că nu degeaba zicem noi: „departe cât cerul de pământ”.
Depărtându-se cerul, căzând această nouă pacoste pe capul bietului om, şi tot din cauza femeii, că de aia femeia „poale lungi şi minte scurtă”, omul, pentru că nu putea pune mult preţ pe sfatul femeii, mai ales că „femeia nu-i prea pricepută decât poate la rele”, şi gândindu-se că i-ar fi fost foarte de folos poveţele lui Dumnezeu, de care simţea multă lipsă, a plecat să se ducă la Dumnezeu, urcându-se până la El, sus, în cer.
Ştiind că o să-i fie drumul lung, că de la pământ la cer e mult, mult de tot, şi că va avea zăbavă nu glumă, până s-o întoarce acasă, plecând, omul şi-a luat cu dânsul: carul mare cu patru boi, carul mic, candela din perete, crucea de pe biserică, fântâna din răscruci, barda, sfredelul, spiţelnicul, secera, coasa, plugul şi rariţa, dulăul de la târlă, căţelul din curte, cloşca cu pui, scroafa cu purcei, ciobanul de la oi, văcarul de la vaci, vizitiul de la cai, porcarul de la porci şi hora din sat: căci vrea să se arate înaintea lui Dumnezeu ca bun creştin ce era, şi a căutat să-şi ia şi cele trebuincioase la drum, să aibă de toate; şi nici să nu fie singur pe drum, să mai aibă omul cu cine schimba o vorbă, pe atâta amar de cale, şi să aibă şi pe cine să-i fie în ajutor la nevoie. Apoi luă şi grâu şi porumb de semănat, ca intrând în câmpiile întinse ale cerului, să are şi să semene, când o fi să i se isprăvească merindele, şi să aştepte până s-or coace roadele, ca secerând grâul şi culegând porumbul, să-şi facă merinde, să aibă cu ce-şi urma calea mai departe.
Aşa şi făcu omul şi a mers şi a tot mers astfel mult timp, până către mijlocul drumului sub cer. Aici însă îi ieşi înainte Ucigă-l Crucea.
- Unde te duci?
- Nu-i treaba ta.
- Pe cine cauţi?
- Cată-ţi de drum şi cară-te mai iute.
- Eşti un arţăgos.
- Ba tu eşti un viclean şi un rău.
Şi cu „tu eşti”, „ba tu eşti” se luară zdravăn la ceartă.
Diavolul scoase atunci din traista lui: balaurul şi şarpele năprasnic,
ursul, scorpia blestemată, calul furios, căpăţâna de om şi pe toate le azvârli împrejurul omului, ca să-l înspăimânte.
Omul însă nu se înspăimântă, şi fără să-i piardă cumpătul, că doar românul nu se sperie cu una cu două, se încăieră la lupta vitejeşte cu dracul: atât de vitejeşte că dintr-un fleac de trânteală se făcu sub cer o vijelie mare, că şi azi durează acolo sus, şi va dura in veci acea vijelie, pe care noi o numim vântul turbat, pentru că orice zburătoare ajunge până la acest vânt, turbează pe loc şi cade jos moartă; şi orice lighioană mănâncă din ea, turbează şi ea.
În toiul luptei omului cu dracul, căţelul, deşi mic dar vânjos nevoie mare şi rău de mama focului, se repezi la cal ca să-l muşte; şi calul încolţit de căţel, când mai văzu şi pe dulăul de la târlă că vine în urma căţelului, îi trecu furiile pe loc şi o croi la fuga.
Ciobanul de la oi zdrobi capul balaurului cu cobiliţa.
Văcarul puse pe goană pe şarpe cu ajutorul horii şi zvârcolelile fugii şarpelui se vad şi azi pe cer; iar vizitiul îi zdrobi căpăţâna cu barda.
Scorpia, care îşi întindea ghearele spre om, vrând să vie în ajutorul dracului, când văzu că omul răpune pe drac, înfuriindu-se îi ţâşni sânge din ochi; şi de blestemată şi rea ce e, înţepeni cu ghearele întinse, plesnind fierea în ea de atâta necaz.
Numai boii de la carul mare nu s-au purtat bine, căci s-au speriat de urs şi au cârmit proţapul, boul de la hăis cârmind spre cea. Dar şi ursul îngheţă de frică, când îl văzu pe om cum îl stâlcise pe dracul, si doar dracul era lângă urs; şi vedea bine ursul că şi lui are să-i vină rândul acuş – acuş, de aia nici nu mai crâcni ursul.
Toate acestea se văd şi azi pe cer. În mijlocul acestor chipuri omul biruitor se vede falnic şi măreţ; iar dracul s-a stâlcit, zgribulindu-se atât de mult, că abia se mai zăreşte. Şi acolo sus, omul tot regele firii e, cum l-a hărăzit Dumnezeu să fie pe pământ, căci chiar şi dracul îi ştie de frică, şi – l ţine de stăpân.
Omul mai are mult până să ajungă la Dumnezeu; însă pentru că i-a ajutat Dumnezeu să învingă şi pe diavol, căci omul nu poate face nici o ispravă fără ajutorul lui Dumnezeu, omul e încredinţat că Dumnezeu tot nu l- uitat, deşi şi-a separat cerul de el; şi că Dumnezeu îl va ajuta pe om, oricând omul se va ruga la Dumnezeu, cu credinţă şi suflet curat.
În sfârşit, drumul pe care a mers omul îl cunoaştem bine: Căci se vede bine în nopţile senine şi fără Lună. El se numeşte Calea Laptelui, pentru că a fost albit de laptele vărsat din găleţile ciobanului: ciobanul, când a avut nevoie de cobiliţa lui, ca să lovească pe balaur, din pripă a răsturnat găleţile, trăgând cobiliţa repede şi laptele s-a vărsat pe drum şi a curs şi a tot curs, împrăştiindu-se pe tot drumul.

"Zice ca, scoborandu-se odata bunul Dumnezeu din cer jos pe pamant, a luat cu sine si vreo cativa ingeri, ca sa le arate si lor lumea in care traiesc oamenii pamanteni.
Ingerii, umbland incolo si-ncoace prin lumea larga, cat timp vor fi umblat, le placura tare mult de lumea oamenilor pamanteni, si mai cu seama unuia, asa incat la despartire incepu a plange cu hohot, de-i curgeau lacrimile vale.
Dupa ce se departara de pamant, inaltandu-se in sus catre cer, Dumnezeu a intrebat ce au vazut ei mai frumos si ce le-a placut mai mult pe pamant? Ingerii raspunsera ca biserici frumoase ori calugari imbracati in haine potrivite, ori codru cu frunza verde, ori florile mirositoare, numai unul nu-i raspunse nimic, fara a sta trist si ingandurat.
Mai in urma il intreaba Dumnezeu si pe acesta, ca pentru ce e atat de trist si de ce nu raspunde nimic?
-Mi-e frica, ca ma vei certa rau, ii raspunde ingerul.
-Nu-ti fie teama de nimic, ii zice Dumnezeu, caci de una si aceeasi soarta va veti bucura.
Ingerul, cazand in genunchi inaintea lui Dumnezeu, cu ochii scaldati in lacrimi, ii zise:
-Doamne, is trist si amarat de aceea, ca ochii unei pamantene mi-au picat asa de dragi, cat nu-i chip ca sa-i mai uit vreodata, fiind asa de frumosi, cum nu mai vazusem niciodata!
-Si ai cui erau? intreaba Dumnezeu.
-Ai unei pastorite ce pastea oi albe pe un camp verde!
-Si ai grait ceva cu ea? intreaba iarasi Dumnezeu.
-Da, caci imi cazuse draga, si i-am spus ca mi-as da viata mea ingereasca pentru ochii ei cei albastrii ca cerul inseninat.
Auzind Dumnezeu cele spuse, incepu a se face ingandurat si, din om cu fata senina si fruntea curata, se prefacu intr-un mosneag cu fruntea toata crete. Si apoi, cum mergeau asa, inaltandu-se cu totii incetinel catre scaunul cel dumnezeiesc, ajungand la marginea cerului, Dumnezeu ii opri in loc si le zise:
-Stiu ca, daca veti merge cu totii in cer si va veti intalni cu ceilalti ingeri, acolo veti povesti despre lucrurile cele pamantene, si fiindca lucrurile acestea nu-i iertat ca sa le stie cei din cer, acum va opresc pe toti aici!
Si, cum rosti cuvintele acestea, Dumnezeu i-a prefacut pe toti in stele luminoase lucind de fericire, ca ele in toata vremea pot vedea lumea pamanteana.
Ingerul cel indragostit, prefacut fiind si el in stea, nu lucea de bucurie ci mereu scapara, aruncand scantei de foc asupra celorlalte stele.
Dumnezeu, vazand ca din asta au sa se intample nentelegeri intre stele, a luat pe steaua cea plangatoare si, dezlipind-o de pe cer, i-a dat drumul spre pamant, aruncand-o asa de tare, ca tot in picaturi de scantei a picat pe pamant, umpland intreg campul unde fata cea cu ochi albastrii era cu oile.
Scanteile acelea nu s-au stins, ci s-au facut licurici, pentru ca sa nu-i piara urma ingerului indragostit de fata cea pamanteana.
De atunci a trecut multa vreme, dar si acuma se povesteste ca licuricii nu sunt altceva decat scantei din steaua cea aruncata pe cer".

culeasa din Bucovina, august, 1950, Tudor Pamfilie